Monografia comunei

S-au găsit urme de locuire, pe aceste plaiuri, încă din preistorie. “Pe Cucuietu” au fost descoperite: o seceră de aramă, un ciocan din gresie și fragmente de olărie, ajunse în Colecția Mariei Istrati Capsa, mama marelui chimist, Dr. Constantin Istrati. Se presupune că aceste obiecte au fost descoperite în timp ce marele geolog Ludovik Mrazek a cercetat această zonă, pe care, ulterior, le-a dăruit familiei Dr. C.I. ISTRATI, denumită atunci “Colecția Maria ISTRATI-CAPSA”, după numele mamei savantului.  Colecția a fost inaugurata în Câmpina, în salonul familiei, la data de 21 august 1897, după care, toate obiectele colecției au fost duse la București, unde s-au organizat expoziții între 1903 și 1906.

După decesul Dr. C.I. ISTRATI, multe din obiectele colecției Mariei ISTRATI au fost depozitate în locuri necorespunzătoare, unele dispărând. Salvarea a venit de la un fost student al Dr. C.I. ISTRATI, Teodor COSTESCU, care le-a luat și a organizat un muzeu la Turnu Severin, în 1924. Până în 1950 aceste obiecte au făcut parte din Muzeul Dr. C.I. ISTRATI, după care au fost mutate în Muzeul Porțile de Fier, multe dintre exponate dispărând, uneori, cu bună știință.

În prezent, la Muzeul Porțile de Fier din Drobeta-Turnu Severin, se afla acea secera din bronz, dar nu se mai cunosc detalii despre locul din care provine, despre cel care a descoperit-o, ea fiind expusă ca obiect “Neidentificat”.

Locuirea acestor teritorii s-a făcut mult mai târziu, ca urmare a unui curent de emigrări din Transilvania spre Țara Românească.  spre Moldova, dar și spre Polonia, Silezia, Moravia, Rusia, Serbia, Bulgaria. La 26 octombrie 1724, romanii scriu Împăratului următoarele: “Hrana noastră mai a tuturor este în Țara Românească, aici numai dăjdii dăm, și de nu veți  face cu noi milă, ca să avem ceva ușurare, caută a ne risipi în catrau vom putea, că nu mai putem sta”.

Drumul pe care-l urmau era pe cele 9 poteci, despre care vorbește Dionisie Photino, în 1819. care erau destul de dificil de străbătut, fie de-a lungul celor trei văi, Buzău, Teleajen și Prahova, dar și pe munții dintre aceste vai.  În 1476 Vlad Țepeș menționează 4 căi ale negustorilor brașoveni cu Țara Românească: “și pe la Rucăr, și pe Prahova, și pe Teleajen, și pe Buzău”. Bătrânii din zonă, vorbeau de un drum al păstorilor seceleni  pe Valea Doftanei, venind prin Pasul Predeluș, până la Teșila, de unde urmau Plaiul Schiuleștilor sau pe cel al Gârbovei(Baiului), coborând spre Secăria, Comarnic. Se zice că ar fi fost o asemenea poteca, ulterior numită “drumul oilor” care pornea din Secăria, peste culmile sudice ale Munților Baiului (Gârbovei), pe la Vf. Frumos, prin teritoriul actual al satelor Vistieru, Șotrile, Dealul Plaiul Câmpinei, respectiv satul Plaiul Câmpinei, Voila și ajungea în Campina.  Munții aflați de o parte și de alta a văii Prahovei, pe golurile înălțimilor sau la poalele plaiurilor erau pline cu numeroase stâne. Mocanii își pășteau turmele și prin locuri aflate la ieșirea Prahovei din munți și dealuri, pe culmile domoale. În zona așezării Șotrile turmele pășteau pe culmile domoale ale vârfului Frumos, în apropierea Dealului Cucuiatu, a dealurilor Măgura și Oradia.

Negustorii au căutat mereu noi căi de acces pentru a evita punctele de vamă și de aceea existau mai multe drumuri.  Mulți se deplasau cu turmele lor de animale (oi, bovine) către pășunile din aceste zone, iar iarna își duceau oile în sudul și sud-estul țării, în apropierea Dunării și chiar până la Marea Neagră. Așa s-a dezvoltat comerțul cu vite, cu carnea acestora, lâna, produsele lactate, pieile de animale ș.a.

Aceste pendulari ale ciobanilor, negustorilor etc., pe ambii versanți ai Carpaților, au reprezentat unul din factorii de căpetenie pentru menținerea unității de limba și a obiceiurilor românești. Atât marele istoric Nicolae Iorga, cât și marele geograf Simion Mehedinți, au considerat că acești mocani, care pendulau pe cei doi versanți ai Carpaților, au contribuit la unirea romanilor din aceste provincii, menținând limba strămoșească, obiceiurile etc. Simion Mehedinți scria: “de la un capăt până la altul al munților, acești minunați filologi au lucrat sute și sute de ani la închegarea limbii și la înfăptuirea neamului românesc într-o singură unitate etnică”.

Mocanii, coborau din munți cu oile și se îndreptau spre Dunăre, spre Nistru, peste Dunăre, în împărăția ierburilor, Dobrogea, până la Marea Neagră. Aflați mereu pe drumuri, ei au fost răspânditori ai cântecelor și poveștilor de pretutindeni, contribuind la unificarea graiului și a sufletului românesc. De aceea Dobrogea, pe la 1850, a părut unor călători “o mare de ciobani ardeleni”. Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu, că sfetnici ai regelui Carol I, au cucerit “bunăvoințele marilor puteri (în afară de Rusia)” pentru drepturile României asupra Dobrogei. Mocanii, la îndemnul lui M. Kogălniceanu, au cumpărat pământ în Dobrogea , stabilindu-se în aceste ținuturi.

Încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, fiul acestuia, Mihail, îngăduia, în 1418, românilor din Cisnădie “să pască oricând în munții noștri, cu turmele sau cu oile lor, ca și oamenii noștri pășunile noastre”. Pe la 1751 se arată în unele documente că ”din nou oile bârsanilor străbat văile noastre bogate în pășuni  și Domnul îi apăra contra saigiilor turci cari li iau fără îndreptățire cele de prăsilă”.

Comerțul s-a extins mult între cei din zona Brașovului, Săcele, Râșnov, etc. și cei din Țara Românească, ajungând să se facă schimb de mărfuri până la Istanbul și chiar Paris. Domnii români au înlesnit dezvoltarea acestui comerț și așezarea emigranților în Tara Românească. Migrația era destul de puternică. Numai în între 1758 și 1867 au migrat 80000 de oameni. Un funcționar de la cancelaria generalului Preiss, cu prilejul călătoriei împăratului Franz Joseph în Transilvania spunea: “poporul român a ajuns rătăcitor acum”.

Potecile erau numeroase, neregulile înregistrate erau mari, se ocoleau vămile pentru a nu plăti taxa necesară, toate aceste au dus la întărirea pazei potecilor de către potecași sau plăiași, care erau subalternii unui vătaf de plasă. Erau sate de plăiași , sate care închideau potecile peste munte și aveau obligația că trecerea pe căile muntelui să se facă prin scala(vamă), ca să se poată încasa taxele cuvenite pentru mărfurile transportate, de a nu lăsa să iasă din țară pe cei care nu aveau poruncă domnească(cum se spune într-un document din 1704), să oprească deci, boierii fugari și să păzească plaiurile “de hoți și de oameni răi” (așa cum se spune într-o poruncă domnească din 1653). Într-o poruncă domnească din 12 martie 1674 sunt pomenite 12 sate cu importanța în zona vămii Câmpina, printre care Secăria, Comarnic, Breaza, Teșila, Bănești ș.a., iar mai târziu, în 1690, și Brebu,  dar nu apare și Șotrile, deși erau puncte de pază la Vistieru, Cucuiatu și la Dealul Plăiașului, aflat în nordul satului Plaiul Câmpinei,  prin teritoriu căruia se trecea cu animalele, nu cu mărfurile și unde ciobanii făceau popas și amenajau adăposturi pentru animale. Ulterior, Gheorghe ȘETRARU este primul care ia în arenda aceste terenuri, și înființează așezarea care se va numi Șotrile.

Gheorghe ȘETRARU, primul arendaș al acestor locuri, făcea parte dintr-o familie importantă din Săcele, o familie de mari negustori. Acești negustori, în același timp și păstori, activau într-un fel de asociații (tovarășii) sau individual. Cu renume erau Petcu ȘETRARU, Nicolae ȘETRARU, Vasile STAN din Brașov, împreună cu Florea ȘETRARU din Târgoviște, Petruț ȘETRARU din Brașov, care formau o asociație puternică. Numele de ȘETRARU vine de la o funcție în armată a celui care îngrijea de tunuri și de corturi (șatra = cort). Ulterior era vorba de crescători de animale pentru care trebuiau să construiască șatre. A înființat această  localitate, în jurul anului 1700, fiind un loc de popas al ciobanilor transilvăneni, un loc cu adăposturi, șatre și țarcuri improvizate. Pentru a popula terenul pe care s-a instalat, nu percepea nici o dajdie, “decât un pui de găină și și acela benevol”, spuneau bătrânii satului.

Mulți dintre emigranți, la început, au trecut cu animalele prin aceste locuri, au folosit pășunile de aici și chiar s-au instalat definitiv pe aceste locuri. Așa a fost și cazul  Șotrile, când Gheorghe Setraru, unul dintre emigranți, un prim arendaș,  s-a stabilit pe aceste locuri, înlesnind, ulterior, celor din jur, a celor care emigrau din regiunile din jurul Brașovului și ceva mai târziu, a celor care fugeau din zonele de câmp ale Olteniei și Munteniei, să se așeze în aceste locuri. Cei care veneau din Transilvania erau numiți ungureni, sudiți sau pământeni, în funcție de regiunile din care veneau, zona secuilor sau zona Brașovului, mărginimea Sibiului, Tara Făgărașului etc. În Principate surghiuniții erau cunoscuți și sub numele de mocani sau bârsani(cei din jurul Brașovului), țuțuieni(cei dinspre munte), mărgineni(cei din Mărginimea Sibiului), mulți dintre ei fiind ciobani.  Cei veniți pe aceste locuri nu erau numai păstori, ci dulgheri, tâmplari, pescari, lumânărari, cizmari, croitori, dascăli, călugări, preoți și vlădici, care proveneau mai ales din Scheii Brașovului, Săcele, Râșnov, etc. De aici și multe nume ale locuitorilor din această comună și din împrejurimi: Bârsan, Dogaru, Pescaru, Mocanu, Băicoianu, etc. Iar mai târziu nume că Bucur , Dobre, Călita s.a. mai ales în Plaiul Câmpinei, Iepure, Tudorache, Dochia, mai ales în Lunca Mare.  Migrația a continuat și mai târziu cum a fost cazul preotului Andrei Opriș, de la Șotrile, venit din Ucea de Jos, din Transilvania.

Haiducii, după ce luau de la boieri obiectele de preț și galbenii, le împărțeau celor nevoiași și uneori le îngropau în locuri numai de ei știute. Comorile îngropate de haiducii căpitanului Vintilă TARTAN, spuse de haiducul Ion Constantin, sunt însemnate într-un caiet de către Gheorghe CHIVESCU, din Pietriceaua. În comună Șotrile, “de la Campina pe drum spre Cucuiatu, în Vf. În prima jumătate a secolului al XVII-lea au apărut bande de unguri, secui și sași, care se deplasau dinspre ținuturile Brașovului spre zonele văii Prahovei, distrugeau stanele, furau oi, produse din lapte de oaie, piei etc. Pentru a opri jaful făcut de aceștia mocanilor, a apărut haiducul Nicolae Grozea , care a organizat cete  de luptă, răspândite în zona în care acționau aceste bande(în zonele în care se afla azi Poiana Țapului, Bușteni, Azuga etc.). Fiind bine instruiți și organizați au putut să-I învingă pe jefuitori, care n-au mai îndrăznit să se mai întoarcă.

Nu după mult timp , în perioada fanarioților, haiducii s-au reunit din nou, sub comanda lui Neculai GROZEA pentru “a scăpa de jaful veneticilor”. Așa a fost cazul cu vătaful grec din Breaza, care îi jefuia pe localnici, dar și în alte locuri de pe valea Prahovei și chiar Doftanei.  Toți cei care îi umileau pe românii din aceste locuri și îi lăsau fără bunurile agonisite erau aspru pedepsiți de haiduci și li se luau bunurile pe care le strânsese din sudoarea celor supuși lor.

Un al doilea haiduc Neculai GROZEA , urmaș al primului, s-a născut în satul Brebu în primii ani ai secolului al XIX-lea, care la fel îi pedepsea pe boierii care îi sărăceau continuu pe țăranii de aici. El organiza raiduri în cetatea Giurgiului, a trecut Dunărea pentru a pedepsi pe Izmail, pasă de Rusciuc.  A fost prins și condamnat la moarte, dar P. Kiseleff i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață la ocna de la Telega.  A reușit să evadeze din ocna , colaborând cu un alt haiduc, Tunsu.

 Prin zonă își desfășurau activitatea și alți haiduci : Vintilă TARTAN, Ion Constantin, din Brebu, care îl pedepsește pe boierul C. NEGRU. Stanciu Bradului, a cărui ceața era alcătuită din voinici din satele Doftanei(Pietriceaua, Brebu s.a.)și care a hălăduit prin Tara Făgărașului,  Iancu Jianu, care a fost prins la Craiova în 1814 și adus la ocna de la Telega. Scapă de pedeapsa cu moartea folosindu-se de o prevedere a legii care spunea că un condamnat la moarte dacă se căsătorește cu o fată din lumea bună scăpa de această pedeapsă. Așa a procedat, căsătorindu-se cu o fata bogată, Sultana GALASESCU.

Popii, este un stejar. La vârful umbrei lui, când vine soarele la ora 12, este un fag, un mesteacăn și un stejar, toți la un loc sădiți pe bani și mai multe scule aurite și o ramă de oglindă aurită”. La fel se zice că pe piciorul Muntelui Vornicu, cam la jumătatea distanței ar fi îngropate mari cantități de ceară, sub formă de turtite, luate de la un  mocan care a trecut pe aici spre câmp.

Aceste vremuri de haiducie erau evocate în cântecele localnicilor, mai ales a celor din Lunca Mare:

Frunza verde iarba moale,

S-a trecut vinerea mare,

S-a rărit codrul pe poale,

Haiducii scobor la vale,

De vale la Lunca Mare,

Să-mpărțească la parale,

La parale gălbioare /…

În 1917 era un tânăr învățător de la Lunca Mare, Ștefan ALEXIU, care era un bun organizator al activităților cultural-artistice de la nivelul satului, dar avea și darul scrierii. El publică, în 1931, o culegere de schițe în care este cuprinsă și “Povestea unui sat”(nn Lunca Mare) în care vorbește și despre haiducul Nicolae GROZEA: “Nicolae GROZEA și ceata lui au haiducit din Bucegi până’n Munții Buzăului”.

Tot de la unii bătrâni ai satului am reținut o poveste, se pare că a fost și adevărată. Un om din Comarnic, pe nume Stelea lui Nită al Joitei, care lucra la metri în pădurea de pe valea Boncului, tăind un arbore a găsit în interiorul său monezi de aur. Ca să nu observe cineva acest lucru, a încetat să mai continue tăierea copacului camuflând locul, s-a prefăcut bolnav și a plecat acasă. S-a întors în timpul nopții la copacul respectiv, cu soția lui, a tăiat copacul și a luat aurul. Peste noapte, din omul sărac care era a devenit om bogat și și-a permis să cumpere pădurea Boncu, care se întindea până spre actualul baraj de la Paltinu. Se mai spune că la punctual ”La plasa”  din pământ ieșeau ca niște flăcări, semn că acolo erau ascunse comori, iar unii oameni din zonă, până în 1947, săpau să dea de aceste comori.

În 1831, în Plaiul Prahova, pentru paza de vară a acestor poteci erau necesari 22 de potecași.  Dintre aceștia, la Șotrile Vistierului erau 2 potecași, iar la Șotrile Stolnicului doar 1 potecaș.  De la numele de plăiaș (se mai zicea și opancinas) au rămas și numele unor dealuri, Dealulu Plăiașului, din nordul satului Plaiul Câmpinei, Dealul Plăiașului din Pietriceaua , etc.

Tot din Documentele vremii, pentru paza ocnașilor de la Telega, conform adresei nr. 64/1833 , în locul “caraulelor militărești” să fie recrutați 90 de dorobanți  păzitori, din satele apropiate.  Printre aceste sate erau și Șotrile Vistierului, cu 7 dorobanți și Șotrile Stolnicului, cu 3 dorobanți.

Se zice, că numele de Șotrile vine de la numele primului  arendaș  Setraru și care de-a lungul timpului a suferit modificări ajungând la Șotrile. O altă variantă este aceea că aici, la început, fiind mai multe” satre”, îi spuneau locului “Șatrele” și de aici ,  încetul, cu încetul s-a ajuns la Șotrile. Consider că aceasta din urmă variantă este mai plauzibilă. Aceasta reiese și din Hrisovul din 25 iulie 1793, prin care boierii campineni își recăpătau toate averile confiscate de Mavrogheni, ca urmare a trecerii lui Scarlat CÂMPINEANU de partea trupelor habsburgice, în 1788. În acel hrisov scrie că își recăpătau “toate moșiile, viile și careturile cari mai jos se arată, anume adecă moșia Campina cu vechil de hotare și Satrile din sud Prahova,…” .

În multe dicționare apărute se amintea  că localitatea Șotrile a apărut în 1734, anul în care acel arendaș Setraru s-ar fi stabilit pe aceste locuri, după cum au zis bătrânii satului. Cu siguranță localitatea a apărut ceva mai devreme, în jurul anului  1700, fapt dovedit de un răvaș de hotărnicie, din 1713, dat de voievodul C.BRÂNCOVEANU, ca urmare se prezintă la Brebu Jupâneasa Râdă Filipescu cu nepoții, ginerii și spătarul Bujoreanu, proprietarul satelor Campina și Șotrile, însoțită fiind de 12 boieri hotarnici(…), dar și de un document din 1729, când Călita CANTACUZINO-CÂMPINEANCA, fiica marelui spătar Drăghici Cantacuzino, căsătorită cu Manta ÎI CÂMPINEANU, și  nora acesteia “dumneaei jupâneasa Ilinca”, pe timpul domnitorului fanariot Nicolae Alex. Mavrocordat, după cumpărarea  a mai multe corpuri de moșie la Campina, a solicitat Domnitorului să fie întocmita o “carte de hotărnicie”.  La cererea celor două , Domnitorul a hotărât că un număr de 12 boieri să se ocupe de întocmirea acestei cărți de hotărnicie. Printre limitele moșiei, în partea sa nordică, apare următoarea precizare: “am tras la capătul moșiei, unde se afla Șotrile, stânjeni 1700”.

În 1740 în satul Pietriceaua era Toader sin Huisu Vlad, căruia ulterior I s-a zis Cojocaru, fiindcă cusea cojoace pe care le vindea în Campina și împrejurimi. Familia să își avea originea în Transilvania, de unde au trecut munții la Predelus și s-au fixat în Pietriceaua. Numele de Huisu a fost dat de mama sa în memoria unui strămoș  din Ardeal partizan al învățăturilor lui Ian Huș, care s-a ridicat împotriva Clerului Catolic și a feudalilor germani. Dintr-un zapis  de zalogie este prezent numele lui Toader Huisu căruia I se restituie acest zapis de către Stanciu Tarca , după primirea banilor: “Adică eu Stanciu Tarca datam zapisul meu la mâna lui Toader Huisul precum să se știe că fiind partea lui de moșie zălog, iar  când a fost acum l-am apucat ca să-mi dea bani cât a fost în zapis adică taleri 15 bani vechi, și i-am dat și zapisul hal vechi…/ Toader Huisul, din Șotrile, cumpăra terenuri în Pietriceaua mai înainte de 1740, se muta aici, iar moștenitorul sau Mihai Husul (devenit Mihai Cojocaru}ia parte la o cercetare la fața locului pentru a stabili exact limitele moșiei, fiind într-o dispută cu o altă “ceata “ de familie, Duicu feciorul Opri Puiu din Pietriceaua. I se spunea Toader Huisu din Șotrile deoarece comanda ceata de hânsari cu sediul la Șotrile, lângă Cucuiatu, ceață care păzea drumurile care veneau din Țara Brașovului, prin pasul Predelus, prin plaiurile munților Baiului sau pe valea Doftanei, în special, către vama Campina. Asta înseamnă că localitatea Șotrile era deja înainte de 1700. Unii consideră că se vorbea de Șotrile cam de pe la 1670 și acest lucru ar fi normal deoarece toate localitățile din jur: Brebu, Cornu, SecărIa, Teșila Traisteni, erau deja atestate documentar chiar mai înainte de această dată. Nu ar fi fost posibil ca mocanii care veneau dinspre Tara Bârsei să ocolească acest teritoriu.

Mai târziu, în hărți , material cartografice, planuri, etc, apare satul Șotrile, în harta  germană din 1795, numele de Schotrierle, în harta rusă , din 1835, numele de Sotrele, unde apare și Lunca Mare. Iar în Harta lui Cuza, din 1864, apar toate cele trei sate principale: Șotrile CÂMPINEANU, Vistiariu (Vistieru) și Lunca Mare.

Ulterior, din Șotrile, o parte din cetățeni s-au despărțit și s-au instalat în locul în care este astăzi Vistieru, iar satul a luat numele de Osebitu, de la cuvântul  “osebi”, varianta veche și populară, care însemna a deosebi, a separa, a despărți.  Celelalte sate au apărut în preajma anului 1800, din emigranți transilvăneni, dar și din fugarii din câmp care părăseau locurile strămoșești din cauza asupririi otomane și grecești. Bătrânii din Lunca Mare și Plaiul Câmpinei spuneau că aici au venit , în 1802, Ion Tudor, zis Iepuraș, că cioban, împreună cu frații săi, care au poposit mai întâi la Podul Cheii și apoi la Lunca Mare. La sosirea sa la locul unde se afla Lunca Mare, a găsit pe unul David, pe Sumedrea, veniți din Satul Lung, de lângă Brașov, cu turmele lor, urmându-le Bercu, Marin, Frâncu s.a. De la aceștia și-au luat numele: Muchea lui Marin, Nucul Bercului, Muchea Francului s.a. Trebuie să mai amintim faptul că Scarlat CÂMPINEANU era moșier în Campina și Lunca Mare înainte de 1786,Urmat de fiul său Ion CÂMPINEANU cam din 1835. ceea ce înseamnă că Lunca Mare a luat ființă mai devreme de 1800.

După 1821, pe timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a venit, în Lunca Mare, o femeie văduvă numită” Dochia cu băieții ei:  Bivolaru, din care se trage neamul Bivolarilor, Neagoie din care se trage neamul Negoiești, Tudorache din care se trag Tudorachestii și Vișoiu”. Unii au venit din Dâmbovița, alții din Argeș, iar Vișoiu a venit, în Plaiul Câmpinei, din Oltenia. Tot în această perioadă  În Șotrile Stolnicului erau numai 6 birnici, iar în Șotrile Vistierului erau 9 birnici.

Regulamentul Organic, la care și-au adus o importantă contribuție Pavel  Kiseleff și D.B. ȘTIRBEY, tatăl Principelui Dimitrie Barbu Știrbei,  prevedea alegerea în sat , “cu toată știrea și învoirea cârmuirii județului și a stăpânului moșiei”, a unui pârcălab, care va fi “ca o poliție  în sat”. Alături de pârcălab mai existau  “pârgarii” sau consilierii locali, în număr de 12. Trebuia să se înființeze câte o cutie obștească a sătenilor, denumită “cutia satului”, un fel de buget, care era gestionata de un sfat compus din 6 săteni.  Conform prevederilor Regulamentului organic, satul era obligat prin lege, să ridice o “casă a satului”, adică un local de primărie, construit după planurile stăpânirii, unde se va păstra arhivă, unde se va întruni consiliul și slujbașii sătești, precum și judecătoria sătească de pace. În 1864, în legea cu privire la comunele urbane și rurale din Principatele unite, se prevede că “fiecare comună este datoare să aibă o casă a comunei denumită primărie”. Această clădire a primăriei din Șotrile s-a dat în folosință în anul 1900 și avea 3 încăperi.(birou primar, birou notar și sala de conferite), construită pe un teren de 600 mp atribuit din 1864.                                                                                        

În privința țiganilor rudari din comună apar date la starea civilă( certificate de înmormântare) a  unei țigănci, care trăia în pădurea Boncu numită Dură și tot în acel an, într-o acțiune civilă la judecătoria din Șotrile, partea reclamată era o persoană din țigani numită Savu Manea, tot din acel loc.

În 1909, există o declarație a unui rudar, Dumitru POLOJAN, care nu s-a prezentat la recrutare. Iată această declarație: “Eu, Dumitru POLOJAN, de ani nu știu de câți sunt și nici nu știu de unde sunt născut, căci eu cu toți ceilalți țigani ai noștri, am umblat prin diferite locuri, tot pe la pădure, unde am lucrat meseria de târne și altele și nu mă întrebat nici o primărie de niciun act până la dumneavoastră, aici sunt adăpostit cu ceilalți țigani ai mei în pădurea D-lui Prinț D. Știrbei, numită punctul Boncu, unde avem bordee și locuiesc sunt de doi ani în acea pădure unde moți găsit Dvs. acum și nu nea întrebat Primăria locală de nici un act justificativ până în Dvs. și nici de armată dacă suntem înscriși undeva sau nu, căci eu cu bună voie ași fi făcut-o căci și acum mai sunt rudari de ai mei în armată, dar acum sunt căsătorit și am 2 copii și mama e văduvă, mai are două fete mai mici ca mine . Aceasta este declarația ce o fac o susțin, carte nu știu.” Această declarație este reprodusă exact și a fost întocmită de sergentul Ioniță Dumitru. Mama rudarului Dumitru POLOJAN declară că l-a născut în comună Chiajna, Județul Buzău. În pădurea Boncu mai erau și țiganii: Țică Gheorghe, mai în vârstă, născut din părinții Irimia Gh. Țică și Maria(născută Boian) ,Savu Ion s.a.

Există și o descriere a îmbrăcămintei lui Dumitru POLOJAN: “ se îmbracă țărănește , cu opinci, cioareci albi, cămașa albă, chimir de curea, jiletca neagră, un negru mocănesc, cam rupt și în cap pălărie roșcată”

Din discuțiile cu bătrânii satului (Aurelian PANAIT, de 85 ani, Gheorghe M. POPA, de 105 ani, Gheorghe DAVIDESCU, de 87 ani și Vasile MUȘAT de 89 ani) și din declarația de mai sus, reiese că țiganii rudari s-au stabilit  în pădurea Boncu, pe vale și pe o padină, cam prin 1900, unde erau câteva bordeie. Ei făceau copai, cozi pentru unelte, măture din nuiele de mesteacăn, coșuri etc. Unii au continuat să rămână aici până prin 1919, dovada  fiind actul de împroprietărire pe numele Savu Ion și Ion Savu MANEA, care încă locuiau în Vistieru, pădurea Boncu, alții s-au mutat în Plaiul Câmpinei, prin 1911, fapt dovedit de registrul de nașteri din 1911, unde apar noii născuți, fiica Zamfirei Teodor Neculae, Gheorghe, născut în bordeiul mamei sale, Ana Gh. Toader Hodorog, Elena, fiica lui Gheorghe BURDULOIU ș.a., din Plaiul Câmpinei, care făcea parte din Lunca Mare. Declarația nașterilor era făcută de vătaful țiganilor rudari, Irimia Grigore Mateiu și de unii martori tot din cătunul țiganilor rudari.  Bătrânii din Plaiul Câmpinei (Milu Avram, Tudorache Gheorghe-zugravul, Tudorache Constantin, Vișoiu Dumitru s.a.) spuneau că ei au fost aduși aici, de la Vistieru, pe locul în care se afla și astăzi acest cătun al rudarilor, de către Petre Popescu, om înstărit din acest sat, pentru ai folosi la diferite munci. Li s-a spus greșit rudari deoarece ei nu au fost culegători de aur din râurile pe unde s-au instalat. Țiganii rudari și-au luat numele de la rudărie, o groapă de unde scoteau metalele, în special aurul.

De când au venit pe teritoriul comunei Șotrile, trăind în pădurile Prințului D.B.ȘTIRBEY, se ocupau cu împletirea coșurilor, cu facerea lingurilor și a altor obiecte din lemn, facerea maturilor de nuiele, culegerea fructelor de pădure și a ciupercilor etc. Poate că mai înainte strămoșii lor se ocupau cu spălatul nisipului din albia unor râuri pentru a găsi aur. Cei de pe teritoriul acestei comuni ar trebui să fie numiți lingurari. Documentele vremii arata că la Cornu, ca și în Brebu, existau familii de țigani mai înainte ca aceștia să ajungă în Șotrile. Familiile de țigani din Cornu erau pricepuți în prelucrarea fierului și se numeau laesi. Adesea prin satele comunei treceau și țiganii căldărari, cu căruțele cu coviltir, făceau cazane din table de cupru pentru fabricarea țuicii, dar nu rămâneau pe loc.

Țiganii au venit în Principatele Romane pe la 1241, odată cu marea năvălire a mongolilor (tătarilor), ne spune marele istoric și om de stat Nicolae Iorga, dar și C.C. GIURESCU. De fapt țiganii au venit în Țările Române în sec. al XIV-lea , după dizolvarea Imperiului Bizantin, deci ar fi venit mai târziu de anul 1241, făcându-se confuzie  între robii țigani și robii tătari, aceștia din urmă sunt în Moldova după invaziile tătarilor, fiind capturați în timpul bătăliilor.

Ei au plecat din India, au trecut și au stat o vreme prin Imperiul Bizantin, de unde au împrumutat multe cuvinte, apoi s-au răspândit rapid în Europa. Împăratul Iulian, într-o călătorie de documentare în India, a găsit dovezi clare că țiganii își au originea în aceste locuri și că provin din tribul “Cingaro”.  S-a crezut la început că au venit din Egipt. Chiar Budai Deleanu, cu origine țigăneasca, a crezut acest lucru și menționa că” soiul nostru țigănesc se trage de la Egipt și purcede  din faraonii cei slăviți” Ulterior s-a documentat  și a declarat că “este lucru dovedit că țiganii nu-s egipteni, cum s-a crezut până acum: adevărați indieni…și au aflat că limba țigăneasca, să vorbește până acum în Siam și Malabar” din vestul Indiei. Ei au fost robi, , denumiți țigani domnești, țigani mânăstirești și țigani boierești. Constantin Mavrocordat introduce reforma în favoarea țiganilor, dându-le posibilitatea să iasă din robie prin plata unei anumite sume de bani. Ion CÂMPINEANU, în 1834, a slobozit țiganii moșteniți de la părinții săi(11 țigani). Dezrobirea țiganilor a început cu reglementările cuprinse în Regulamentul Organic din 1831, apoi  cu eliberarea țiganilor de către boierul Ion CÂMPINEANU în 1834, a urmat legea lui Mihai STURZĂ, din Moldova în 1844, care se referea la “regularisirea țiganilor mitropoliilor și a mânăstirilor îndeobște”, țiganii devenind liberi, dar libertatea țiganilor a fost realizată de abia în 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească pe timpul domnitorului Barbu ȘTIRBEY.

Fiind prin apropierea satelor de romani, ne având legătură cu șetrele de țigani din alte părți, cei din Plaiul Câmpinei,  nu vorbesc limba țigăneasca , ci numai limba romană. În prezent, în România, li se spune romi, nume dat de la cuvântul “rom” care înseamnă în limba țigăneasca bărbat,” romi”: =bărbați, iar femeile erau cunoscute sub numele de “romni”.  Mai toate popoarele îi numesc țigani, nume care își are originea din slavul “tiganium”. În Boemia se numesc cincani, germanii îi numesc zigeuner, italienii le spun zingaro, zingari, lituanienii le spun ciganas, rușii îi numesc taghani, sârbii îi numesc ciganini, ungurii czigany, englezii, fiindcă îi considerau originari din Egipt, le spun gipsy, arabii și maurii îi numesc harami, adică rătăcitori ș.a.m.d.

După anul 1922, în satul Vistieru, nu mai exista niciun țigan rudar, ei migrând în cătunul din Plaiul Câmpinei.  În 1930 numărul familiilor de rudari ajunsese la 30, iar numărul persoanelor era de 132. Numărul lor a crescut continuu, unii au început să se mute la Campina după 1970 (familia Făcăleț, schimbându-și numele în MARIN), mai mulți, la cererea vicepreședintelui Negrea, de la  Primăria din Campina, care avea nevoie de lucrători pentru menținerea curățeniei în oraș, le-a stabilit un cartier pe Voila, în spatele livezii de meri ce aparținea IAS-ului Băicoi, începând cu 1974. Migrarea lor continuă și astăzi în cele 3 cartiere din Voila și din Pacuri, de curând și în cel din Slobozia.                                                                                                

Numele unor sate, că Plaiul Câmpinei și Plaiul Cornului au fost date după numele dealurilor pe care s-au dezvoltat, iar cel de Seciurile vine de la locul pe care s-a dezvoltat cătunul, care era acoperit cu păduri și pentru a se construi locuințe s-au tăiat arborii, care n-au fost ridicați și printre care au crescut ierburile. Un asemenea loc era denumit “Seciurile”, de aici și numele acești sat. Mult timp numele satului a fost de Seciurile și mai apoi s-a ajuns la Seciuri.

Nu există documente care să ne arate momentul înființării acestor cătune, dar din spusele bătrânilor din aceste locuri el ar fi apărut până în 1800. Satul Plaiul Câmpinei nu apare oficial decât în documentele din 1931. În unele referiri ale autorităților locale din Șotrile numele acestui sat apare în 1905, când se cerea casarea unui drum ”sub grădina”, la punctual numit Anton Duță Vișoiu, impracticabil, teren accidentat, așa cum locuitorii din Plaiul și mărăcini sunt supuși la poveri, mai cu seamă primăvara. Numele sau mai apare în 1911,avea deja 50 de familii, atunci când se discută înființarea unei cârciumi în acest sat, numele cârciumarului fiind Neculai Brezeanu.  Satul a existat mai demult, dar el făcea parte din Lunca Mare.

Satele Șotrile și Vistieru, de-a lungul istoriei lor, au avut mai multe nume. Prima așezare omenească care a luat ființă, Șotrile, a purtat această denumire până la 1820, după care s-a numit Șotrile Stolnicului, după cel care deținea o parte din moșia Șotrile și anume Stolnicul LUPOIANU, apoi Șotrile Câmpineanului, până pe la 1892, după numele familiei care deținea moșia, CÂMPINEANU, prin reprezentantul său de seamă, Ion CÂMPINEANU, ca apoi în toate documentele, dicționarele istorice, monografii ale județului Prahova, să apară sub numele de Frați, după numele fraților BĂICOIANU, deținători de moșii aici până la 1868, când moșia a fost cumpărată de Prințul Dimitrie Barbu ȘTIRBEY. Această denumire de Frați  s-a păstrat până în 1910, după care s-a reluat denumirea de Șotrile CÂMPINEANU, la un moment dat se numea numai CÂMPINEANU. După 1935 denumirea s-a simplificat rămânând doar numele de Șotrile. Aceasta simplificare a numelui din CÂMPINEANU în Șotrile nu a fost prea inspirată deoarece s-a păstrat ca nume al comunei “ceea ce era prea mult secundar față de numele întemeietorului sau, un personaj atât de însemnat în trecutul neamului nostru și proprietar pe aceste locuri  unde a și zidit Biserica ctitorită de el(n.n. Ion CÂMPINEANU). Afară de această numele de Șotrile este greu ca pronunțare și destul de dificil de scris astfel încât în repetate rânduri corespondenta autorităților și partenerilor din cauza greșită a redactării numelui comunei, care din Șotrile devine Sotarla, Sotarli, Sotirile , Șotânga, se rătăcea săptămâni întregi pe aiurea ca să fie îndrumata în cele din urmă. Din această motivare a dorinței de schimbare a numelui prezentată de primarul comunei C-tin Georgescu, în dată de 17 ianuarie 1937, există și unele neadevăruri și anume faptul că Ion CÂMPINEANU, care deși era proprietarul unei părți din moșiile din Șotrile n-a fost întemeietorul acestei localități și nici ctitorul Bisericii din Șotrile, ctitorie realizată de D.B.ȘTIRBEY. Rămâne ca întemeietor al localității Șotrile, Gheorghe ȘETRARU, iar familia CÂMPINEANU, prin Constantin, Iorgu, Scarlat și Ion CÂMPINEANU au avut o contribuție însemnată la dezvoltarea acestei comune.

Satul Vistieru s-a numit încă de la înființarea să Șotrile de Jos, după care de pe la 1820 s-a numit Șotrile Vistierului, după numele moșierului, vistierul Hristodulo, care deține o parte din această moșie. În mai multe documente numele său este pus pe seama celor două clădiri în care Prințul Dimitrie-Barbu ȘTIRBEY strângea banii de la clăcașii din comună, care purtau numele de vistierie. Numele de Șotrile Vistierul este mai vechi decât anul 1868, când Prințul D.B.ȘTIRBEY a devenit proprietarul moșiei. Astfel, în documente, apare din 1831 cu acest nume(după Ion R. Dedu, în “Așezări prahovene. Repere istorice”), iar după alte date chiar mai înainte era acest nume, 1820.

În toată istoria lor aceste sate au făcut parte din comună Șotrile, comună înființată din 1864, conform legilor emise pe timpul Domnitorului Cuza. Au existat și excepții cum ar fi satul Plaiul Cornului care temporar a făcut parte din Comarnic (perioada 1950-1952) când comună a făcut poarte din raionul Sinaia și apoi din raionul Campina. Înainte de această perioadă făcea parte din plasa Plaiului și  apoi din Plasa Câmpinei, județul Prahova.

Între 1926 și începutul anului 1931, teritoriul acestei comune a fost împărțit  în două comune: comună Șotrile, cu satele Șotrile, Vistierul, Plaiul Cornului și Seciurile și comună Lunca Mare, cu Plaiul Câmpinei.  În această perioadă , prin 1930, comună Șotrile, cu alcătuirea de mai sus, a fost desființată și depindea de comună Brebu.  Șotrile, între 1928 și 1932, “cu toate satele ei” ar fi făcut parte din Comună Brebu, așa cum scrie I. Grație în monografia  comunei Brebu.

În perioada dintre cele două războaie mondiale figurau în comună doar trei sate: Șotrile, Vistierul, la care erau înglobate Seciuri și Plaiul Cornului, și Lunca Mare, la care era înglobat și Plaiul Câmpinei.

În mai multe rânduri s-a propus, și chiar s-a aprobat, să se schimbe numele comunei. În 20 decembrie 1936, primarul comunei Șotrile, Constantin GEORGESCU, datorită greutății în pronunțarea numelui de Șotrile(Sotirle, Sotrele, Sotarlele, Siotrile, Sotarle, Sotirile, etc) a propus schimbarea denumirii comunei și satului Șotrile, în CÂMPINEANU. La această ședință nu s-a luat o hotărâre. A urmat ședința din 17 ianuarie 1937 când s-a aprobat schimbarea numelui (proces-verbal nr.16/17 ianuarie 1937), urmând să se solicite aprobările de la organele superioare. Schimbându-se conducerea comunei, nu a mai existat interes din partea noii conduceri și numele a rămas, în continuare, Șotrile.

O altă propunere de schimbare a numelui comunei a fost făcută, de către primarul David Ovidiu, în ședință Consiliului Popular din data de 24 martie 1994. Se propunea numele de Paltinu în locul numelui de Șotrile. Aceasta a rămas doar la stadiul de propunere.

În  anul 1974 se aprobă, de către Marea Adunare Națională Legea 58 cu privire la sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale, care a fost în vigoare de la 01.12.1974 și până la sfârșitul anului 1989. Trebuia să se asigure apărarea și bună gospodărire a fondului funciar, fiind interzisă micșorarea suprafețelor agricole, urmărindu-se restrângerea la minimum a suprafețelor construibile. Pentru a pune în aplicare această lege,  Consiliul Popular din Șotrile a înființat Comisia locală de sistematizare. S-a delimitat strict perimetrul construibil, iar locuințele aflate în afara acestui perimetru trebuiau strămutate în cadrul perimetrului. Până la  data de 01.08.1977 trebuia să se delimiteze perimetrul construibil. Pentru a nu se extinde  cătunul rudarilor s-a hotărât bornarea perimetrului construibil în dată de 01 august 1977.

În 1980 au fost strămutate 20 de gospodarii din afara perimetrului construibil, iar în anul 1988, din cele 1127 gospodarii existente, 643 erau situate în afara perimetrului construibil, încă 16 gospodarii au fost strămutate în interiorul acestui perimetru. Se mergea până acolo ca să se comaseze localitățile, unele trebuiau desființate. Dacă în 1988 se hotărâse că din cele 6 sate existente în comună să rămână 5, în 1989 hotărârea a mers mai departe, ca urmare a unei schițe de sistematizare elaborate în urma Congresului al III-lea al Consiliilor populare, analizându-se posibilitățile de dezvoltare a comunei Șotrile, se propunea ca satele Șotrile, Lunca Mare și Plaiul Câmpinei să fie menținute în perimetrul construibil că având condiții de dezvoltare în viitor, satele Seciuri și Plaiul Cornului să fie regrupate, în timp, în satul Șotrile, iar Vistieru să fie comasat cu satul Șotrile. Dacă nu venea revoluția această acțiune continuă, Plaiul Cornului și Seciuri dispăreau de pe harta comunei, iar Vistieru se restrângea mult ca suprafață.

Distanța dintre satele componente este relative mare. Cel mai apropiat sat de centrul administrativ al comunei este Vistieru, aflat la 2 Km. Cel mai îndepărtat sat este Plaiul Cornului, la 7 Km. Plaiul Câmpinei se afla la 5 Km, Lunca Mare la 4 Km, iar Seciuri la 3 Km. În trecut legătura dintre aceste sate se făcea pe poteci, apoi pe drumuri natural, care au fost ulterior pietruite, iar acum toate drumurile de legătură sunt asfaltate, începând cu 2000, drumul principal și continuând cu celelalte până în ziua de azi.

La început aceste terenuri au fost arendate de către “ungureni” sau “sudiți”, veniți din zona Brașovului (Săcele, Tărlungeni, Râșnov, etc.). Ulterior aceste au fost cumpărate de cei din familiile Cantacuzinilor, după căderea Constantinopolului, apoi de către  cei din familiile Lupoienilor, Cantacuzinilor, Bujorenilor, Câmpinenilor, familii înrudite,  s.a. Mănăstirile au cumpărat multe moșii în aceste zone, așa au fost Mănăstirea Sinaia și cea de la Mărgineni, apoi printr-o donație și mănăstirea Cernica. Vistierul Mihai Cantacuzino, în 1762, deținea o întinsă moșie, cumpărată de la “răposatul Antim, episcopul de Buzău”, “în Comarnic , valea Rea, Furciturile, Gâlma, Secăria(a 3-a parte), Muntele Gurguiatu, Smeuritul, Pietriceaua, Dosul, Fata, Peleile, Podurile din Comarnic și Floreiul, pe jumătate și a patra parte din Comarnic și iar am vândut Muntele Gagul, ce l-am avut cumpărat de la Crăciun, copil de casă(17 iulie 1752) și fac 13 și jumătate” Această moșie este vândută nepoatei sale Zmărăndița BĂLĂCEANCA. Se pare că o bună parte din nordul comunei Șotrile era cuprinsă în această moșie.

Și spre sfârșitul secolului al XVII -lea și în secolul al XVIII-lea, mai ales în perioada înfloritoare a Domnitorului Constantin BRÂNCOVEANU(1688-1714), denumirea de Campina nu se referea numai la așezarea propriu zisa, ci  se desfășura  pe terenurile cuprinse între cele trei râuri: Prahova, Doftana și Provița, cuprinzând și Voila și chiar Șotrile. Așa se explică cum marii proprietari de pământuri din localitatea Câmpina erau și proprietari de moșii și în Șotrile, Lunca Mare.

Astfel, familia CÂMPINEANU, care a stăpânit Campina începând cu Radu , care și-a zis “CÂMPINEANU”, Vasile CÂMPINEANU, ucis  în 1659 din porunca lui Mihnea al III-lea, alături de alți 30 de boieri, Manta CÂMPINEANU cu soția sa Călita CANTACUZINO-CÂMPINEANU, fiica spătarului  Drăghici Cantacuzino, Pârvu și Constantin CÂMPINEANU, fiii lui Manta, un alt Radu CÂMPINEANU care a avut ca fiica pe Maria care s-a căsătorit cu Nicolae LUPOIANU, Pantazi, fiul lui Pârvu și al Chiajnei CÂMPINEANU,  Scarlat și Constantin, fiii lui Pantazi CÂMPINEANU, Scarlat a avut printre cei 8 copii ai săi, pe Ion CÂMPINEANU și pe Ana, care s-a căsătorit cu Alexandru KRETZULESCU.

Scarlat CÂMPINEANU, tatăl marelui logofăt Ion CÂMPINEANU, căpetenie a armatei ,s-a refugiat în Transilvania, la Sibiu(1788), pe atunci parte din Imperiul habsburgic, s-a înfățișat Împăratului Franz Joseph al II-lea, că o împotrivire față de Domnitorul Nicolae Mavrogheni, care dorea să lupte cu turcii împotriva austriecilor, sfătuindu-l să schimbe tactica de luptă pentru a câștiga. Din această cauză averile câmpinenilor (celor doi frați Scarlat și Constantin CÂMPINEANU) au fost confiscate și făcute danie bisericii ridicate de Mavrogheni în București, iar soția lui Scarlat a fost dusă la Edi -kule, împreună cu  fiul său Constantin și întemnițată. Prin hrisovul din 25 iulie 1793, boierii Câmpineni își recapătă “toate moșiile, viile și acareturile  cari mai jos se arată, anume adecă moșia Campina cu vechile hotare și Satrile…”

Am urmărit, în mare, genealogia familiei CÂMPINEANU pentru a ne da seama de importanță acestei familii pentru Câmpina, Șotrile și împrejurimi, dar și pentru țară.

Că mari proprietari de pământuri la Șotrile , într-o statistică a birnicilor din Plaiul Prahova, din ianuarie 1820, există  satul Șotrile Stolnicului, pe “moșia casii stolnicului Lupoianu și a medelnicerului Grigore Bujoreanu” și Șotrile Vistierului, pe “moșia dumneaei vornicesei  Câmpinencii  și a dumnealui șetrar Grigore Negru”. Prin 1810, așa cum reiese din catagrafia realizată de către ruși, Campina avea două părți: Campina Stolnicului și Campina Vistierului, iar în 1811 apare în mahalaua acestui cartier și cătunul nou Osebiți. Aceasta demonstrează că marii boieri din Campina stăpâneau și terenurile din Șotrile și aceste denumiri au fost date și unor sate din Șotrile.  Între 1829 și 1864, sunt proprietarii acestor pământuri, din Șotrile, CÂMPINEANU Constantin, fiul cel mare al lui Scarlat CÂMPINEANU, în Șotrile Stolnicului și Șotrile Vistierului, CÂMPINEANU Iancu proprietarul moșiei Campina- Șotrile, Scarlat CÂMPINEANU, proprietar asupra moșiei Campina și Lunca Mare, până în 1808, când a decedat. După decesul tatălui său, Ion CÂMPINEANU moștenește întreaga moșie a Câmpinei și pe cea din Șotrile. În 1835 apare ca proprietar al moșiei de la Lunca Mare. Mai există o mică parte de moșie a Mănăstirii Cernica,  care apoi a făcut schimb cu Mitropolia Țării Românești(1833), păstrându-le până las  secularizarea moșiilor mânăstirești din 1863. Până în 1868, când moșia Șotrile a fost cumpărată de Prințul Dimitrie Barbu ȘTIRBEY, erau proprietarii acestor terenuri cu pășuni, fânețe, păduri și  puține terenuri arabile, Frații Băicoianu (Alexandru și Gheorghe Băicoianu) , în Șotrile Stolnicului și Vistierului, de familia Ion CÂMPINEANU, moșia Lunca Mare, de Stan Blebea, moșia Seciurile, Dârvari, moșia Cornu și partea ce aparținea cătunului Plaiul Cornului, N.Gr. CANTACUZINO și Vornicu, Mierlele pe teritoriul Secariei și Comarnicului.

Scarlat CÂMPINEANU, mare stolnic, mare logofăt, mare vistier, mare vornic, s-a înrudit cu familia KRETZULESCU, în urma căsătoriei fiicei sale Anica cu Alexandru KRETZULESCU. Fiul lor și nepotul lui Scarlat CÂMPINEANU, Nicolae KRETZULESCU, împreună cu familia au vizitat și locuit la Lunca Mare, pe moșia bunicului său. În 1813, în timpul marii epidemii de ciumă, care a izbucnit la începutul domniei lui Ion CARAGEA, când Nicolae KRETZULESCU avea doar 1 an. Atunci familia KRETZULESCU a plecat din București, la Lunca Mare, revenind în vara anului următor în capitală. Multe familii de boieri au fugit din București de teamă ciumei.

În 1823, când Nicolae KRETZULESCU ajunsese la vârsta de 11 ani, în țara se răspândea din nou ciumă, care, timp de 5 ani la rând,  a pus capăt multor vieți.  Nicolae KRETZULESCU, în “Amintiri istorice”, a notat : “ Nu rămăseseră ferite de acest flagel decât părțile dinspre munți, unde cele mai multe familii din București se retrăseseră cum putură și pe unde putură. Părinții mei și cu noi copiii, fugirăm la Lunca Mare”.

Familia KRETZULESCU  are ca înaintaș pe Stan LOGOFĂTUL din Crețulești, primul care a luat numele de la această localitatea unde își avea proprietățile și care s-a înrudit cu Marele Ban al Craiovei, Dobromir. Fiul lui Stan KRETZULESCU, Radu, în preajma anilor 1600, a devenit unul din marii latifundiari, în urma căsătoriei cu Safta LEURDEANU. Care avea legătură cu familia Cantacuzino.

Radu KRETZULESCU a avut ca frate pe stolnicul Matei KRETZULESCU, care a rămas în istorie ca un boier cu înclinații spre cultură, îndeosebi spre cea grecească.  Unul dintre cei trei copii ai lui Radu(două fete și un băiat) era Iordache KRETZULESCU, un boier fără avere, dar un bărbat credincios, un familist convins și foarte bun la suflet. Lui i-a încredințat mâna fiicei sale Safta, domnitorul Constantin BRÂNCOVEANU. La execuția lui Constantin BRÂNCOVEANU și a fiilor săi au fost obligați să asiste Iordache KRETZULESCU cu soția sa Safta, au fost ținuți captivi câțiva ani și au revenit în țara în 1718.

Fiul lui Iordache, Alexandru KRETZULESCU, tatăl lui Nicolae KRETZULESCU, mare logofăt, născut în februarie 1779,se căsătorește cu Anica CÂMPINEANU, fiica lui Scarlat CÂMPINEANU și sora lui Ion CÂMPINEANU , din care rezultă 8 copii.

Nicolae KRETZULESCU  a avut o pregătire deosebită, pregătire începută din fragedă copilărie cu profesori greci și francezi, la vârsta de 11 ani.  La 20 de ani, susținut de  P. Kiseleff și de ministru de interne, unde era funcționar, dându-i-se concediu cu plata și banii necesari pentru toată perioada de susținere a bacalaureatului  și pentru studiile care trebuia să le urmeze, în Franța, pentru a deveni  medic. A stat cinci ani în Franța și după susținerea tezei de doctorat, în 1839, revine în țară și dorește , cu multă ardoare, să înființeze  școli care să pregătească personalul necesar pentru menținerea sănătății populației. Această  dorință era cerută de lipsa personalului sanitar, în Tara Românească erau în 1833 doar 27 medici în orașe(un medic la 60000 de locuitori) și nici un medic la sate.  Înainte de sosirea lui în țara se înființaseră Școala de bărbieri(cei care învățau să ia sânge, să pună ventuze și să scoată masele).  El dorea să se pregătească asemenea bărbieri  și pentru sate. în 1842 deschide, la spitalul Coltea, școală de mică chirurgie, unde elevii învățau anatomia și fiziologia trunchiului omenesc , teoria și practică chirurgiei, în doi ani de zile. La încurajat pe Carol Davila să dezvolte învățământul medical, în Tara Românească, fiind adus special din străinătate pentru așa ceva.  În 1857 înființează Societatea Medicală Științifică, scrie manualul de anatomie și fiziologia omului, a fost prim ministru de trei ori, pe timpul domnitorului A.I. CUZA și pe timpul lui Carol I, a fost de două ori președintele  Academiei Romane. A fost destul de apreciat de Domnitorul  A.I. CUZA și de Regele Carol I. În momentul în care regele Carol I a vrut să abdice, în 1871,în contextul creat de războiul franco-prusac și de inamiciția romanilor față de Prusia,  Nicolae KRETZULESCU  la sfătuit să reziste și să nu abdice. A fost ministru de mai multe ori, chiar ministrul instrucțiunii publice, iar în ultima parte a vieții a fost ministru plenipotențiar, ambasador la Berlin, Roma și Sankt Petersburg. Se spune despre Nicolae KRETZULESCU că nu a avut timp pentru odihnă, întotdeauna a fost în slujba țării. A murit la 26 iunie 1900, la vârsta de 88 ani.

Prezența lui Nicolae KRETZULESCU, pe aceste meleaguri  este o mare onoare pentru satul Lunca Mare și pentru întreaga comună  și ar merita să existe o placă care să informeze trecătorii de prezența acestui mare om în acest spațiu.

După moartea tatălui său, Ion CÂMPINEANU devine stăpân al moșiei Câmpina- Șotrile, până în 1860 când vinde o jumătate din moșia Campina , la licitație, lui Ștefan BURKI. În 1864, această parte a moșiei din Câmpina este vândută de Ștefan BURKI Principelui Dimitrie Barbu ȘTIRBEY pe 40000 de galbeni împărătești kk (kesaro-kraiesti). Mai erau proprietari de moșii în Campina, dar și în Șotrile, frații Băicoianu, cumpărători ai moșiei de la vistierașa Domnica GHEORGHIU și respectiv statul român ,partea ce aparținea Mitropoliei Romane, după schimbul cu Mănăstirea Cernica, până la secularizarea averilor mânăstirești din 1863, pe timpul Domnitorului A. I. CUZA.

Ion CÂMPINEANU, fiul lui Scarlat CÂMPINEANU, a făcut parte , în timpul Regulamentului organic, din miliția înființată pe baza acestuia, ajungând la gradul de colonel), om politic de seamă, născut în 1798, moare în 1860. S-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca) Dudescu-Caribal și a avut 3 copii: Costache, Ion și Alexandrina.  A înființat “Partidă Națională” care avea drept scop lupta pentru obținerea independenței Principatelor Romane, cu ajutorul Franței și Angliei, iar în 1835 , cu Eliade RĂDULESCU și C. ARISTIA, înființează “Societatea filarmonică”, care urmărea redeșteptarea poporului român. Este ales deputat, dar refuza să participe în adunările generale, că protest împotriva adăogirilor făcute de P. Kiseleff, la Regulamentul organic. După dizolvarea Camerei deputaților, în 1839, pleacă pe ascuns la Constantinopol și, pentru că nu se poate întâlni cu oficialii otomani, pleacă în Franța, la Paris, unde a avut întâlniri importante cu personalitățile politice franceze, după care ajunge la Londra unde cere ajutor împotriva expansiunii Rusiei țariste. Nu a primit decât promisiuni. În momentul în care se reîntorcea în țară, la Lugoj a fost arestat de către autoritățile austriece și adus până la granițe cu Țara Românească. A fost întemnițat timp de 3 ani, mai întâi la Mănăstirea Mărgineni(1840) și apoi la Mănăstirea Plumbuită, pe timpul domniei lui Alexandru-Dimitrie GHICA. Când a ieșit din închisoare era grav bolnav. Până în 1848 s-a retras din viața politică. În timpul Revoluției de la 1848, după abdicarea lui George BIBESCU, este ales membru în Guvernul provizoriu, apoi ministru de finanțe, sub căimăcămie (25 septembrie 1848- 1mai 1849).

În anul 1864 se adopta mai multe legi, printre care Legea rurală și legea pentru împroprietărirea tuturor clăcașilor. Legea rurală a fost  promulgată de A.I. CUZA, la data de 14-26 august 1864. În proclamația către țărănime, A.I. CUZA  anunță: “claca este desființată pentru de-a pururi și de astăzi voi sunteți proprietarii liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre” Comisia specială constituită pentru aplicarea legii împroprietăririi a stabilit existent în comună Șotrile a 153 familii de clacași. Clăcașii au fost împroprietăriți cu suprafețe de pământ  în funcție de starea materială a fiecărei familii (împroprietăriți 170 locuitori cu 591 ha). Existau 82 familii cu statut modest, adică pălmașe, 56 familii cu statut de mijlocașe și  15 familii cu statut de fruntașe. Toți acești clacași au fost împroprietăriți cu mici suprafețe luate din moșiile fraților Băicoianu și a celorlalți moșieri existenți în Șotrile în acea vreme. Din acest moment nu a mai existat familii de clacași în Șotrile, că de altfel în toată țara.

În nul 1868, aceste moșii de la Câmpina și Șotrile, sunt cumpărate de Principele Dimitrie Barbu ȘTIRBEY, cu suma de 100018 lei noi, iar ultimul sfert din moșia Câmpina -Șotrile este cumpărată tot de Dimitrie Barbu ȘTIRBEY , la 5 martie 1871, cu suma de 185700 lei. În acest fel, după această dată, Principele devine singurul stăpân al moșiei  Câmpina-Șotrile. Prințul D.B.ȘTIRBEY deținea în Șotrile 1322 ha, din care suprafața ocupată cu pădure era de 908 ha și 9310 m.p.

Brigadierul moșiilor și pădurilor Câmpina-Șotrile, proprietăți ale prințului D.B. Barbu ȘTIRBEY, era Alexandru Ionescu. În perioada  3 martie 1911 și 31 martie 1912, că servitor la vite, pe moșia prințului D.B.ȘTIRBEY era Ion Ion-Șerban ANGHELESCU, din Șotrile.

Dimitrie Barbu ȘTIRBEY era cel mai mic fiu al lui  Barbu Știrbei, cel care s-a născut în 1795, în familia BIBESCU(părinții săi fiind: Dumitrache BIBESCU și Ecaterina Văcărescu) , a fost adoptat de marele vornic Barbu ȘTIRBEY. Barbu ȘTIRBEY  a fost secretar intim, subsecretar de stat al generalului rus P. Kiseleff, au întocmit împreună Regulamentul Organic, iar din 1832 și până în 1840, deține, rând pe rând, portofoliile tuturor ministerelor, introducând numeroase reforme. Devine domnul Țării Românești între anii 1849-1856. El a avut 3 fii: George, Alexandru și Dimitrie. Dintre aceștia cel mai implicat în viața politică a fost Alexandru Barbu ȘTIRBEY. Acesta  s-a căsătorit cu Maria GHICA și au avut ca fiu pe Prințul Barbu-Alexandru ȘTIRBEY, numit și “Prințul alb”. Voievodul Dumitru-Barbu ȘTIRBEY s-a retras, în ultima parte a vieții, la Nisa, în Franța, unde a încetat din viața la 1 aprilie 1869. Iubea aceasta localitate, se deplasa de multe ori acolo, unde avea o frumoasă reședința,  a fost declarat cetățean al acestei urbe în 1857. El a avut o avere funciară însemnată , împreună cu soția sa Elisabeta CANTACUZINO-PĂSCARU, primită de la familiile ȘTIRBEY, BIBESCU și BRÂNCOVEANU.

“Prințul alb”, unul din copiii lui Barbu Știrbei, era un tânăr frumos, înalt, brunet, cu mustăți și cu părul negru, cu o alură sportivă și cu o ținută caracteristic englezească. “Prințul alb’ a fost prietenul Prințului și apoi al regelui Ferdinand, dat și un “amant temeinic” al reginei Maria, așa cum îl numea ARGENTOIANU. Atât el cât și regina Maria, la urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea în 1930, au fost exilați la Paris.  “Prințul alb” a revenit în țară, după înlăturarea lui Carol al II-lea în 1940, iar mareșalul Antonescu l-a trimis într-o misiune diplomatică la Cairo și Moscova pentru a trata cu Aliații. În 26 martie 1946 a murit în condiții suspecte dup ace a participat la o receptive dată în cinstea lui Andrei VASINSKI. După  ce a băut din conținutul unei cupe oferită de VASINSKI I s-a făcut rău, a plecat de la receptive și apoi a fost internat la Spitalul Colentina, unde a fost tratat de doi nepoți de ai săi, printre care și Matei Balș. În lipsa acestuia I s-a administrat conținutul unor fiole de “glicerina’, în realitate era un lichid tulbure care i-a provocat moartea în 20 de minute. Se spune că acele fiole au fost aduse de un fost salariat al lui Alexandru ȘTIRBEY cu care acesta intrase în conflict. Se știa, de asemenea, că Alexandru ȘTIRBEY era un adversar al URSS, fiind în acele timpuri o alternativă de prim –ministru.

Încă din timpul când Principele D.B. ȘTIRBEY era în viață, există o bancă, Banca populară “Știrbei Vodă”, cu un “capital vărsat” de 76734 lei, așa cum reieșea din datele publicate în 1925, în “Anuarul județului Prahova”, banca existența și în 1939.

Principele Dimitrie-Barbu ȘTIRBEY, a  locuit în București, iar din 1872 a construit o  casă în care a fost donata după moartea Lui D.B. ȘTIRBEY, de către Martha de Blome, împreună cu 11000 de m.p. viitorului liceu de băieți din Câmpina, iar mai târziu, în perioada comunistă, s-a aflat Școala generală nr. 4 , demolata în 1990. Între 1868-1870 a construit un frumos castel  la Voila, unde locuia deseori cu familia și unde primea oaspeți de seamă. El a murit în anul 1913, la castelul de la Voila și a fost înmormântat în Capela familiei din Buftea.

După decesul Principelui D.B. ȘTIRBEY, averea a fost administrate de soția sa Alexandrina ȘTIRBEY, fapt reieșit din declarațiile celor două fiice ale lor, care arătau că nu au beneficiat de averea tatălui lor , “veniturile rămânând în continuare la dispoziția mamei lor”. Contesa Martha de Blome, căsătorită cu contele austriac Hâns de Blome, a fost moștenitoarea  și administratorul acestei averi, până în anul 1925, când a decedat  într-un accident rutier, în apropiere de Bănești, în dată de 2 septembrie 1925, la numai 48 de ani (1877-1925). În mașina se aflau Martha de Blome, soțul său Hâns de Blome și un tânăr pictor vienez. În accident Martha a murit pe loc, soțul ei a avut fracturi la ambele picioare, iar pictorul doar mici zgârieturi.

Regina Maria, prietenă cu Martha de Blome și pe care o vizită deseori la Castelul de la Voila, scrie în jurnalul său: “Am aflat tragică veste că tocmai în această dimineață Martha a murit, într-un accident de mașină, și că soțul ei are ambele picioare rupte. A fost îngrozitor să mergem la Voila, care era, în general, o casă atât de veselă, în care Martha, zâmbitoare, ne făcea o primire afectuoasă, și acum nu găsim în afară de un sicriu împodobit cu flori, înconjurat de lumânări aprinse. Tânărul pictor vienez, care era cu ei în mașină, era și acolo, cu capul bandajat, pentru că și el a avut niște tăieturi ușoare, dar altfel nimic altceva. El tocmai terminase portretul ei care atârna acolo în mărime naturală și drapat în negru”.

În 1927 Josephine Maria Alexandrina (1902-1984), singura fiică a Marthei ȘTIRBEY, căsătorită în 1924, cu Cristian von Thun und Hohenstein (1878-1970), a obținut de la bunica ei dreptul de a locui la castelul de la Voila și plata unei rente lunare.

În decembrie 1918, regele Ferdinand, pentru a răsplăti vitejia ostașilor romani din primul război mondial, emite istoricele decrete – lege nr.3697, privind reforma agrara și Legea 3681 privind exproprierea. Va urma apoi legea izlazurilor comunale(1920), iar în 1924 legea pădurilor comunale care prevedea exproprierea pădurilor particulare, mai mari de 100 ha și constituirea pădurilor comunale la care aveau acces sătenii de pe o rază de 25 Km, pentru a obține lemne de construcții și de foc. La început , țăranii nu deveneau proprietari de pământ , ci aveau numai dreptul de folosință în schimbul plății unei arenzi.

Pământurile au fost apoi vândute în loturi, celor îndreptățiți prin lege: participanților la războiul din 1916-1918, mobilizaților în Campania din 1913 în Bulgaria, văduvelor și orfanilor de război, agricultorilor fără pământ.

În 14 martie 1919 se expropriază moșia Poiana Brezeanu și Piscul cu Edera, a contesei Martha de Blome, în suprafața de 720 ha și 8151 m.p. Gheorghe I. OPRESCU era Președintele Comisiei Interimare a Comunei Șotrile pentru exproprieri.

La început au existat  mai multe comisii interimare de împroprietărire, după care , la data de 10 decembrie 1921 s-a ales Comitetul local de împroprietărire format din următorii cetățeni ai comunei Șotrile: Nicolae Preotul DAVIDESCU -invalid, Ilie Gr.R. STANCIU – demobilizat, Constantin Gh. C. GEORGESCU -demobilizat, Nicolae N. ALBU – demobilizat, Ion Gh. RĂDULESCU – învățător și preotul Ioan DAVIDESCU. Cei care urmau a fi împroprietăriți, au fost împărțiți în 10 categorii, conform legii. În primele 4 categorii erau cuprinși: invalizii, minorii rămași orfani de război(Ion N.R. STNCIU – Șotrile și Petre-Tudor ANTON -Lunca Mare), preotul de la Lunca Mare, muncitorii agricoli fără pământ sau cu puțin pământ, fără unelte agricole.

La data de 30 aprilie 1922 erau îndreptățiți la împroprietărire 566 locuitori (209 din Șotrile, 176 din Lunca Mare și Plaiul Câmpinei, 93 din Vistieru, 50 din Seciuri, 38 din Plaiul Cornului). La Vistieru au fost împroprietăriți și niște țigani rudari, că de exemplu: Ion SAVA și Ion SAVA-MANEA , Petre IRIMIA, Nicolae Gh. NEGRU, Dumitru POLOJAN, Gheorghe ȚICĂ, unii și din Lunca Mare (Plaiul Câmpinei).  Locuitorii care au fost împroprietăriți nu puteau să vândă terenul primit decât după 5 ani de zile de la data titlului definitiv și al intabulării în cartea funciara. Cetățeanul care vrea să vândă trebuia să aibă aprobare de la Consiliul Agricol al județului  în care domiciliază. Nu aveau dreptul să cumpere decât cetățenii care aveau sub 2 ha. Cumpărătorii nu pot strânge o suprafață mai mare de 25 Ha. În actele de vânzare trebuia să se specifice că terenul vândut provine din împroprietărire. Dacă se încălcau aceste reguli, pământul vândut va fi dat altui cetățean îndreptățit.

Într-un “Tablou de locuitorii cu numele și prenumele din comună Șotrile județul Prahova, ce se împroprietăresc  pe loc de fânețe în cota expropriate din moșiile: Șotrile proprietatea D-nei Martha de Blome, Dobrogeanca proprietatea Most. St. MICULESCU (arendată de Gh. I. OPRESCU), iar moștenitorii minori ai lui Alecu IONESCU, proprietarul decedat al moșiei Telegeasca , Ion, Neculai și Constantin, Seciuri proprietatea Most. Stan BLEBEA și Plaiul Cornului proprietatea D-nei Maria N. DÂRVARI”, din 28 noiembrie 1930, existau 175 locuitori care au fost împroprietăriți cu 143 ha. În satul Șotrile erau înscriși, în acest tabel definitiv, 95 locuitori împroprietăriți cu o suprafață totală de 78 ha, cei mai mulți cuprinși în categoria a IV-a(80). În Vistieru li s-a repartizat loturi la 50 capi de familie în suprafața de 42,50 ha, în Seciurile 13 capi de familie au primit loturi în suprafața de 10 ha, iar în Plaiul Cornului 16 locuitori au beneficiat de loturi în suprafața de 13 ha. În comună Lunca Mare, care cuprindea și Plaiul Câmpinei, au fost împroprietăriți un număr de 86 locuitori, cu loturi care însumau 80,50 ha, în total s-au expropriat 217 ha pentru 258 locuitori.

 “Tabloul” cu numele și prenumele cetățenilor împroprietăriți era semnat de Președintele Comisiei interimare, Gh. DOGĂRESCU, de S. FRĂȚILĂ, agronom regional și de 5 membri ai comisiei locale de împroprietărire(Ion RĂDULESCU, Ilie G. R. STANCIU, I. DAVIDESCU ș.a.).  Facem precizarea că în acel moment cele două comune, Șotrile și Lunca Mare, erau administrate de comună Brebu. Așa se explică de ce pe aceste acte( tabelul și procesul- verbal ) nu au stampilele celor două comune ci, stampila Plasei Câmpina și pe cea a comunei Brebu. În acel moment , pe raza celor două comune (Șotrile și Lunca Mare) erau 3 localități: satele Șotrile, Vistieru (cu Seciurile și Plaiul Cornului) și Lunca Mare(care cuprindea și Plaiul Câmpinei).  Toți locuitorii care nu aveau pământ(83 locuitori) sau aveau până la 0,50 ha(146 locuitori) primeau un lot de 1 ha. Cei care aveau peste 0,50 ha(24 locuitori) au primit câte 50 ari. A existat și o excepție, la Lunca Mare, unde Nicolae Preot DAVIDESCU, ofițer invalid, a primit 3 ha.  Au mai fost împroprietăriți 33 minori cu 26,5 ha și 12 rudari(cu câte 1 ha, din care și un minor). Dintre rudari amintim pe Nicolae Gh. NEGRU, C-tin I.R. MATEI, Nicolae I. MARIN, Ion-Ilie MARIN, Gheorghe ȚICĂ, Gh.Gh. NEGRU, Petre-Irimia BOEAN, Gh.I.R. MATEI, Gh.V.R. MATEI, Most. POLOJAN D-tru s.a.

Au fost expropriate: moșia Martha de Blome din Șotrile-Voila-Câmpina , moșia Seciurile, proprietatea d-lor Ion MĂNESCU și Athanase CONSTANTINESCU (fosta Stan BLEBEA și apoi Bălașa BLEBEA) de 1275 ha și 69 ari, din care 534 ha pășune, repartizate “ embaticarilor satului Seciuri , 7 ha embaticarilor satului Secăria” și 741 ha și 69 ari cu păduri(care nu a fost expropriata) , livada Dobrogeanca, 4 ha, arendaș Gh.Ilie GÂLCA,  expropriata în întregime, moșia Plaiul Cornului de 95 ha, expropriate 90 ha pe care se înființează izlaz, scăzându-se 5 ha care erau ocupate cu plantații de pomi fructiferi. Moșia a aparținut  Mariei DÂRVARI, pe care se înființează izlaz pentru Plaiul Cornului, 37 capi de familie din acest sat și 4 capi de familie din Șotrile beneficiind de aceste terenuri expropriate, dar vor fi primite și vitele din cătunul Frăsinet – Cornu.

Nu au fost expropriate gradina  boierească , de 3 ha și 14 ari, cu pomi fructiferi și conacul cu brazi, care au rămas în proprietatea  familiei de Blome. Castelul cu brazi, aflat în partea nord-estică a satului Șotrile, aproape de moșia Seciurile, a aparținut familiei Știrbei, încă din timpul lui D.B. ȘTIRBEI.  Au rămas în proprietatea unor cetățeni, unele grădini, că de exemplu: grădina lui Șerban DOGARU (1 ha și 3099 mp), grădina lui Nițu Gh. STANCIU (1 ha și 4795 mp), grădina lui Gheorghe Gh. STANCIU (1 ha și 341 mp), a lui I. IRIMIA(6391 mp) și cea a lui BĂNESCU (2 ha și 5047 mp), aflată mai aproape de moșia Plaiul Cornului, în total 49 ha și 3838 mp.

Tot în cadrul moșiei familiei de Blome, în satul Lunca Mare, mai la sud de biserică, în aceeași schiță de plan din 1922, apare un castel , dar nu se spune nimic despre proprietarul acestuia.

S-a expropriat în întregime livada Dobrogeanca, de aproape 4 ha(3,9753 ha),proprietar Ștefan Miculescu, care a fost  dată în arenda din aprilie 1910 și până în 1920 inclusiv, iar moșia “Telegeasca”, de 43 ha nu intră la expropriere deoarece erau mai mulți moștenitori și aceștia aveau dreptul să dețină până la 100 ha, conform legii 3697/1918. Ștefan Miculescu, “magistrat de o moralitate josnică cu meteahna ereditară a lipsei de scrupule” , era boier în Brebu, unde era într-un conflict cu locuitorii de aici întrucât dorea mereu să le ia terenurile și pădurile din zona Nemernicului.

În 1919, s-a dorit exproprierea întregii averi a familiei Știrbei din Șotrile-Voila-Campina, pe motiv că era căsătorită cu un supus austro-ungar. La exproprierea moșiei din Șotrile, în hotărârile  de expropriere nr. 6 și 6 bis din 1922, pronunțate de comisia de Ocol Campina, era scris “moșia Șotrile-Voila” și nu “Șotrile. Au existat petiții ale cetățenilor din Șotrile(30 cetățeni), dar și ale Marthei de Blome și a fiicei sale Alexandrina(“uzufructica”), cu privire la hotărârile de expropriere nr.6 și 6 bis./1922 ale Comisiei de Ocol Campina, referitoare la cele 2 mori pe care le dețineau în arenda Stan și Mihai Davidescu și la cererea de modificare  în “moșia Șotrile” și nu moșia “Voila- Șotrile. Admite apelul făcut de Martha de Blome și de fiica sa Alexandrina în calitate de “uzufructuaza” a acestei moșii prin petiția nr.2068/1923 contra Hotărârii nr.6 și 6 bis/1922, pronunțate de Comisia de Ocol Campina privitoare la moșia Șotrile și apelul lui Stan Davidescu, prin petiția nr.23/1922, se expropriază în folosul său gradina zisă “Mănescu” de 2 ha și porțiunea de 1 ha și 50 ari , la punctual “Cheia”, împreună cu moară și construcțiile aflate pe teren. Unii săteni au câștig de cauză, altora li se respinge apelul (Stanca NEDELCU, R. STANCIU, Neagoe I. BREZEANU, Maria G.R. STANCIU, G.I. IRIMESCU și Gh. Stan COMAN). Se fixează prețul exproprierii la 1000 de lei de ha, bani plătiți de stat proprietarului după care statul vindea cetățenilor. Obliga pe Mihai DAVIDESCU ” să plătească proprietarilor suma de 5000 de lei care reprezintă materialul de la moară de pe terenul expropriate în folosul său la Lunca Mare”. Stan DAVIDESCU vinde apoi, tot ce a câștigat prin exproprierea făcută, 1 ha și 50 de ari , plus moară și alte construcții.

Toate proprietățile din Campina (17 ha situate pe diferite străzi, cu case de locuit, prăvălii, castelul și parcul de la Voila, fermă, fabrica de cărămidă, fabrica de bijuterii de lângă gară Câmpinița etc)., au fost în totalitate expropriate în 1919, aveau o valoare de 14820000 lei (conform Monitorului Oficial din 27 august 1919).

Regina Maria, prietenă a Marthei de Blome, scrie în “Însemnări zilnice” : “La Voila, care este atât de plină de amintiri pentru mine, este un loc atât de agreabil și atât de vii sunt toate amintirile mele. Sper că se va putea  salva casa pentru Martha de Blome și că nu va fi expropriate cu restul pământului, ar fi greu. pentru că ea, iubește locul și a făcut atât de mult pentru el”.

În baza Hotărârii 228/ 1 aprilie 1924 se respinge apelul la Comisia județeană și s-a lăsat proprietarei, Martha de Blome, pădurea  cu castelul Voila și fabrica de cărămidă cu circa 9 ha, rămânând însă în stăpânirea Casei Centrale, fermă cu toate clădirile anexe, în valoare de câteva milioane, cu pădurea dimprejur, circa 80 ha și trei sferturi din livada de pomi fructiferi a castelului , contrar hotărârilor definitive ale comisiilor locale și județene de revizuire.

Ca să poată salva Castelul , pădurea. livada și celelalte proprietăți de la Voila, Martha de Blome a dăruit curtea domnească de la Campina, cu terenul din jur de 11000 de m.p., care la data respectivă aveau o valoare de 6 mil. lei(conform procesului verbal încheiat la data de 18 ianuarie 1925), pentru înființarea unui gimnaziu pentru băieți(ulterior devenit liceu)  în localitate. Condițiile erau ca acest gimnaziu să poarte numele de D. B. ȘTIRBEY și să fie retrocedate fermă și terenurile aferente care erau propuse pentru expropriere. Gimnaziul și ulterior liceul au purtat numele de “Dimitrie Barbu ȘTIRBEY” până în 1948, mai târziu purtând numele de “Nicolae GRIGORESCU”. În 1926,cunoscutul arhitect prahovean, Toma T. SOCOLESCU, elaborează planurile pentru viitoare construcție a liceului, pe terenul donat de Martha ȘTIRBEI, construcție realizată între 1928-1929.  În memoria celui care a donat casa sa și terenul din jur, ar fi necesar să se revină la vechea denumire a liceului.

În urma numeroaselor petiții ale Marthei de Blome și ale fiicei sale Alexandrina(devenită, prin căsătorie, contesa de Thun Hohenstein) și ale lui Hâns de Blome (soțul Marthei de Blome) și  intervențiilor făcute de deputații și senatorii  de Prahova, pe lângă Ministrul Agriculturii și Domeniilor, s-a retrocedat proprietarilor fermă cu pădurea și terenul  anex, dându-se în folosință, cetățenilor din Campina, terenul cultivat.

Suprafețele ocupate cu pădure, proprietatea familiei ȘTIRBEY, din Șotrile, proprietatea moștenitorilor Stan și apoi Bălașa Blebea , s-a vândut individual locuitorilor din comună, unora din Brebu, Comarnic, Secăria sau din alte localități, circa 808 ha și asupra căror vânzări proprietara, în 1925, mai avea de încasat câteva milioane de lei. Așa se explică cum , ceva mai târziu, prin 1927, apare un nou proprietar cu 300 de ha de pădure, Severin Demetriade, din București. Acest fapt este scos în evidență de o licitație organizată în luna octombrie a anului 1928, din cauza unei datorii pe care o avea față de Ana I. Dumitrescu, tot din București, datorie ce era de 100000 lei, plus penalizările de 12% pe fiecare an, din 1925. Prețul cu care începea licitația era de 500000 lei. Pădurea se afla în Seciurile și mai puțin pe teritoriul comunei Secăria. Cele 300 de ha de pădure seculară, care aparțineau acestui proprietar, erau mărginite la nord-est de vâlcelul “Malul cu țăruș”, spre est era valea Secăria până la confluența cu râul Doftana, spre miazăzi râul Doftana până la valea Corneanu, pe liziera pădurii, apoi porțiunea cu lăstari tăiată  în 1916 și drumul de pa Plaiul Corneanului, care duce la Doftana.

Moștenitorii proprietăților de la Voila, Alexandrina Thun Hohenstein și Hâns de Blome, locuiesc temporar la Castel, până în 1930 Alexandrina, după care pleacă în Austria  cu soțul său, rămânând  la castel, până în preajma celui de al II-lea război mondial, Hâns de Blome.

În 1937 Hâns de Blome, de la Administrația Voila, apare ca furnizor de cărămidă pentru construcția casei patriarhale “Micul Peleș” de la Pietriceaua. Hâns de Blome apare ca administrator al castelului Voila, în Registrul matricol clădiri, cu un venit brut de 120000 lei , pentru care plătește un impozit de9600 lei. Din castel și din anexe, ocupate de comitetul școlar erau 30 de cameră, de la care obținea un venit brut de 50000 de lei, iar impozitul era de 8200 lei. Mai avea 2 terenuri virane  pe Voila și 7 ha de pădure ,în Matricola nr.969,pentru impozit agricol pe 1944/45 a Primăriei Campina. Către sfârșitul celui de al II-lea război mondial, urmașii familiei D. B. ȘTIRBEY au părăsit țara, iar Castelul de la Voila a fost ocupat, mai întâi de germani, o unitate militară care avea drept scop apărarea antiaeriană a zonelor petroliere din Campina. Pe Dealul Voila, alături de militarii germani, erau unități militare românești, care colaborau cu cele germane pentru a apăra Campina de atacurile aviației aliaților. Odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, după actul de la 23 August 1944, era pericolul ca nemții să incendieze toată zona castelului, în timpul retragerii. A fost evitată această acțiune a nemților ca urmare a mobilizării efectivelor militare romane din zonă, a atacului prin surprindere a  dispozitivelor germane de la Voila, dezarmând militarii germani. Ulterior, rușii, în drumul lor spre Berlin, au trecut și prin Campina, au ajuns și la Castelul Voila, devastând tot ce era la castel și în jur, încercând, fără succes, să desprindă și faianță de pe pereții băilor și din alte încăperi. Au fost furate, distruse: tablouri de valoare, multe obiecte de artă, bibliotecă, arhivă, etc.

În perioada imediat următoare celui de al II-lea război mondial, în martie 1945, în urma reformei agrare, toate proprietățile familiei ȘTIRBEY sunt expropriate. În 25 aprilie 1945 s-a făcut inventarierea averii , care a fost dată în custodia d-lui Gh. GABOS , președintele Asociației Patriotice din Campina, pentru păstrare și conservare. Ulterior, în 13 mai 1945, când s-a analizat cererea Comitetului local pentru împroprietărire din Șotrile, s-a aprobat de către Comisia de împroprietărire de la nivelul Plasei Câmpina, darea în administrare  a următoarelor bunuri , în conformitate cu Dispozițiile Reformei agrare, din 1945, art.3 al. a și c : 10 ha teren arabil,, 32 ha livezi de pomi, 12 ha fânețe, 10 ha pășune, 602 ha pădure, Castelul Voila, dependințe, fermă și restul de instalații precum și alte material existente aici comunei Șotrile. În 1945 în comună Șotrile erau 870 familii.

Primarul comunei Șotrile, Vasile IRIMIA, administrează totul în afară de fabrică de cărămidă presată care a fost luată de Apărarea Patriotică din Campina, în 15 august 1945. Dacă la început, în dată de 13 mai 1945, s-a aprobat, de către Comisia de Plasă pentru împroprietărire, Plasa Câmpina, exproprierea fabricii de cărămidă, proprietatea Alexandrinei Thun Hohenstein, pentru a fi dată locuitorilor comunei Șotrile, în 15 august 1945 este preluată de Apărarea Patriotică din Campina. În Hotărârea Comisiei se argumentează împroprietărirea locuitorilor comunei Șotrile cu toate aceste bunuri ca urmare a faptului că “locuitorii comunei Șotrile au lucrat totdeauna exclusiv în această fabrică ca și pe întreaga moșie Voila”. Se mai argumentează aceasta aprobare astfel: “ Având în vedere și situația geografică a comunei Șotrile, izolată de alte comune, pe niște râpi aproape necultivabile, fără nici un fel de industrie etc. și, în conformitate cu art.11 din Regulamentul  Legii pentru reforma agrara, cei ce au fost clacași pe moșia expropriate, sunt îndreptățiți și preferați că singurii să fie beneficiarii drepturilor acordate și deduse din Decretul Lege pentru înfăptuirea reformei agrare și că deci, în speță, singurii în măsură și în drept să beneficieze … că unii ce din moși strămoși. așa cum rezultă din cercetările și actele de la dosar, au fost clacași pe moșia Voila”

Sunt menționați câțiva dintre cetățenii din Șotrile care au lucrat pe această moșie:  Ilie NEDELCU (45 ani), Ioan Gh. NECULA, logofăt (22 ani), N.-N. IRIMIA, mecanicul presei de la fabrica de cărămidă (22 ani) ș.a.

Pentru administrarea întregii moșii primarul a instalat în funcția de administrator pe Nicolae DOCHIA, din Șotrile, menținând încă 6 salariați cărora le-a fixat un salariu între 20000 și 32000 lei, din luna mai 1945.Că brigadier silvic era Ilie Nedelcu, care  lucra la fermă din Voila de 45 ani, de la vârsta de 15 ani.  Comună Șotrile a fost împroprietărita cu 100 ha pământ arabil, livezi, fâneața, pășune, în conformitate cu dispozițiile Reformei agrare, art.3, al. a și c. Au fost date spre administrare: 10 ha teren arabil, 32 ha livezi de pomi, 12 ha fânețe, 10 ha pășune, 612 ha pădure, castelul Voila, înglobând 75 camere, dependințe fermă, fabrica de cărămidă presată și restul de instalații, precum și materialele găsite. Ulterior fabrica de cărămidă a fost luată de Apărarea Patriotică din Câmpina.

În dată de 16 iunie 1945 s-a procedat la inventarierea și darea în primire d-lui Vasile IRIMIA, primarul comunei Șotrile, în prezența d-lui inginer agronom I. N. STROE, moșia și bunurile imobile și mobile a fostei moșii Alexandrina Thun Hohenstein, așa cum reiese din procesul-verbal  încheiat cu această ocazie. Castelul de la Voila, construit din beton și cărămidă, cu 2 pivnițe, cu parter, etaj și mansardă, devastat complet de armata sovietică, fără uși, fără ferestre, cu instalația de încălzire din pivniță dezafectată, casa administratorului cu 3 camere, bucătărie și closet, devastate, fără uși, fără ferestre, florăria compusă dintr-o seră acoperită cu geamuri, cu o lungime de 35 m și 3 răsadnițe calde cu scânduri de lemn, locuința șefului grădinar, clădirea pompei de apă de 10 m.p., cu o pompă cu piston cu intrarea de 4 țoli, acționată de un motor electric de 20 CP, alimentat la la o rețea trifazică de 500 volți, o clădire a administrației, cu pivniță, parter și etaj, cu 13 camere, cu un grajd pentru căi și un șopron. În afara acestor bunuri mai erau trecute în procesul-verbal  și 3 grădini cu pomi fructiferi, 10 ha de teren arabil, 577.61 ha de pădure(gorun, molid și brad, tei, fag, carpen, amestec de foioase și conifere) și parcul castelului de 23,70 ha.

Comisia Centrală de reformă agrara da un comunicat  în care se arata: “Comitetul comunal Șotrile a luat în administrare și bună folosință proprietatea Alexandrinei Thun Hohenstein, pe care, pe lângă faptul că este rău gospodărita, fără ca domnul Președinte al comisiei de plasa al Plasei Campina, deși sesizat a tolerat ca acest bun care cade în administrarea CASBI, fiind bun inamic, fără a lua aprobarea Comisiei Aliate de Control, conform art.8 din convenția de armistițiu, prevăzută în Regulamentul Legii de reformă agrara, aliniatul 3, de la art.3, au parcelat aproape întreaga suprafață de livada și de teren arabil, în loturi de casă, împărțindu-le locuitorilor”.

Ulterior, la castelul Voila,  au avut loc întâlniri între Gh. GABOS, reprezentantul Apărării Patriotice, din Câmpina,  I. POPOVICI, secretarul organizației Partidului comunist din Câmpina, I. VLĂDILĂ, președintele comisiei de împroprietărire, Câmpina,  Vasile IRIMIA, primarul comunei Șotrile și N. DOCHIA, administratorul moșiei Voila, pentru a rezolva reclamațiile cu privire la proastă administrarea acestei averi, cu privire la tăierea necontrolată a pădurii etc. Se pare că asta a fost cauza pentru care s-a anulat împroprietărirea făcută în 13 mai 1945 și astfel comună Șotrile a pierdut șansa de a-și mări suprafața  și de a se apropia și mai mult de Câmpina.

Primarul Vasile IRIMIA a fost suspendat din funcție, iar în zilele de 17 și 18 septembrie 1945 s-a făcut un control la primăria din Șotrile și s-a constatat fostul primar și-a însușit 671949 lei , bani proveniți de la plata izlazului și 51600 lei, bani predați de Pretura pentru untul topit predat de comună în executarea convenției de armistițiu. Banii au fost predați în totalitate de către primar, în dată de 24 septembrie 1945 și astfel nu I s-a mai dat nici o pedeapsă. El a fost revocat din funcție de primar la data de 29 octombrie 1945, prin decizia 1431/1945. În acea perioadă era ajutor de primar Gheorghe IONESCU.

La data de 22 noiembrie1945, în prezența Prim-pretorului Gheorghe MANCIU, a fost instalat noul primar al comunei Șotrile în persoană d-lui Ion I. MILU. De la oamenii în vârstă din Vistieru (Gheorghe DAVIDESCU, de 87 ani) am aflat că acest primar nu știa prea multă carte și în acele vremuri era interzis să se taie ilegal animale.  La un moment dat primarul Ion MILU s-a întâlnit cu acești măcelări și le-a cerut actele pentru tăierile făcute. S-a uitat pe un act care era cu totul altceva decât o aprobare de cumpărare și de tăiere a unui animal domestic, dat de respectivul măcelar (un anume Luncașu), neștiind carte l-a luat drept un act autentic.

După ce Regele Mihai I a fost obligat să abdice, la 30 decembrie 1947, castelul, anexele și terenul din jur au fost repartizate Ministerului de Interne, iar ca administrator a fost numit Mihai Roman, născut în 1923, în Someș-Gherla. Era un preventoriu școlar unde veneau copiii unor politicieni comuniști. Castelul a fost refăcut, era acoperit cu șindrila, avea 72 camere, iar cu cele din clădirile anexe erau 110 camere. În acestea locuiau cei 51 salariați, unii cu soțiile casnice și cu 15 copii ai lor. Erau 8 cadre didactice ,dintre care amintim pe Deaconu TOMA, Ecaterina LUNGU, Maria STANCU, Georgeta MAGDA, Gh.-Ion MITU, Ion STAN, Lucia MĂSTASE, Szderjesi  Adalbert și Petre SOARE ca pedagog. În afară de administratorul amintit erau  6 funcționari( 2 contabili, un planificator s.a.), 16 muncitori( operatori, mulgător, grădinar, vopsitor, mecanic, croitoreasă,  etc ), 6 asistente medicale, 2 bucătari, un ospătar, un magazioner,  paznici, oameni de serviciu, etc.

La Șotrile, s-a confiscate moșia Dârvari, numită Oradia, la marginea satului Frăsinet, făcându-se măsurătorile și parcelarea. Administratorul acestei moșii era Gheorghe-Ion MUCEA, reclamat de cetățenii ce urmau a fi împroprietăriți că se opunea reformei agrare și că s-a îmbogățit în această calitate de administrator, “că din om sărac a ajuns să aibă, în cele din urmă, 10 ha de teren, 2 căruțe cu 2 boi și cai, 7-8 vaci, plus 25-30 de oi care pășunau pe moșie, iar fâneața o vindea pe sute de mii de lei”